Zi de Crăciun

Va veni Crăciunul, dar, la mine,
Va fi doar o zi ca până-acum,
Am să tai încă un colţ de pâine
Şi o să mă uit, mai lung, pe drum.

Am să pun paharele pe masă,
Le voi umple chiar cu un vin bun
Ca să cred o clipă că nu-mi pasă
Că trăiesc acest pustiu Crăciun.

Vor veni copii să îmi colinde,
Le voi spune că sunt bucuros,
La poveşti cu ei mă voi întinde,
Ca să uit că toate-mi ies pe dos.

Seara voi aprinde-o lumânare
Să-mi văd umbra pe pereţi dansând,
Şi-am să mint că-i doar o întâmplare
Că petrec această zi plângând.

Va veni Crăciunul şi la mine,
Am să îl petrec cum pot şi eu,
Şi-mi va fi mai clar un fapt, în sine,
M-a uitat până şi Dumnezeu.

Întrebarea ca prezent

A fost iubire sau o încercare
de-a rezista dorinţei de-a trăi?
Rămas-am doar cu-această întrebare,
cînd, obosit, conjug verbul a fi.

Dă voie amintirii să privească
ceea ce vrea, nu doar ceea ce ştii,
Şi dacă poţi tu las-o să rostească
de ce îmi simt şi vorbele pustii.

Ne-a măcinat orgoliul unei clipe,
sau ne-am lăsat de viaţă doborâţi?
Acum ne dăm ca pe-un tribut risipei
şi ne simţim în suflete urâţi.

Când dam crezare spuselor păgâne
şi aruncam cu falduri de noroi,
Nu ne-ntrebam ce oare va rămâne
din tot ce-a fost frumos, cândva, ‘ntre noi?

Ce vom simţi când într-o dimineaţă
unul din noi din ceruri va privi?
Vom învăţa că-n copcile de gheaţă
dacă vroiam, averi puteam găsi.

Am refuzat, fără s-avem motive
un adevăr al omului de rând.
Răspunsurile mele-s obsesive
iar tu nu-mi crezi nici lacrima căzând.

Inacceptabil

Dinspre trecut simt numai vântul rece,
Simt chiar în suflet crivăţul câinesc,
Aş vrea o clipă să o pot petrece
Uitând de tot ce pare-a fi lumesc.

Tot hăituit de vorbe-nveninate
Încerc să redescopăr că trăiesc,
Spun unii c-aş avea numai păcate
Şi, că iubind, mereu păcătuiesc.

Poate, de mine, mulţi ar vrea să ştie
Ce-am fost, ce sunt, cum viaţa mi-am trăit,
Eu însă ştiu că, în copilărie,
Vieţii, să-i dau foc, mi-aş fi dorit.

Am pus mereu un semn de întrebare
Chiar dacă un răspuns era găsit...
Şi-am înţeles că viaţa-i o-ntâmplare
Şi nu-i poţi da un drum prestabilit.

Mereu se simte vântul. Şi e rece,
Şi vorbele asupră-mi se abat,
Azi nu mai vreau să ştiu că timpul trece
Şi, orice-ar fi, mi-asum acest păcat.

Chiar de va fi să lupt cu-ntreaga lume,
Vreau să rămân un om adevărat,
Şi n-am s-accept nicicând ca al meu nume
Prin mlaştină să ştiu c-a fost purtat.

Haos existenţial

Viaţa mea... un haos indecis,
Numai puncte, puncte şi... suspans,
Trec mereu o punte spre abis,
Răvăşit de-al vieţii tainic dans.

Între întâmplare şi normal
Căutarea tainic m-a împins
Să mă-mpotrivesc oricărui val
Şi să nu ştiu să mă dau învins.

Adunat-am anii într-un număr
Şi trec astăzi încă un hotar,
Toamna mi se-aşează pe un umăr
Şi-mi arată umbra-n calendar.

Orişicâte lacrimi uit să şterg,
Cerul, de-l privesc îl simt senin,
Am un drum pe care vreau să merg
Şi povestea mea eu s-o termin.

Răvăşit de-al vieţii tainic dans.
Trec mereu o punte spre abis,
Numai puncte, puncte şi... suspans...
Viaţa mea... un haos indecis...

Peste timp, probabil

Când vor mai trece ani, vei înţelege
Minciuna, ce te-a prins în mreaja ei,
Şi, care, ca o literă de lege,
Ţi-a spus să îmi dai foc... Azi asta vrei?

Vei fi rănită când vor trece toate
Şi-ai să cunoşti ce drumuri ai strivit,
Trecutului, dând sens, vei şti că poate
Cu lacrimi, până-n sânge, te-am iubit.

Când ţi-ai clădit un surogat de soartă,
În ochii mei cuţite-ai aruncat,
Şi-atunci când tu treceai deja de poartă,
M-ai şi văzut, pe mine, c-am plecat.

Uitasei însă că puterea trece,
Iar vremea bună-aduce şi furtuni,
Că vara-i rea când iarna nu e rece,
Că nu există numai oameni buni.

Eu am rămas plângând privind plecarea,
Tu mă priveai gândind că-s dedesubt,
Şi n-am să înţeleg că n-am chemarea
Acelui val ce diguri mari a rupt.

Curând, curând, o ţorţă nevăzută
Va lumina întregul timp trecut,
Şi ai să vezi că lupta ta-i pierdută,
Dar ce folos la câte am pierdut?

Contur concret

Gândului i-am dat contur mereu
Învăţând să cred că nu se poate
Să pot pune semnul ce-l vreau eu
Când din piatră am vrut apa scoate.

Mi-am robit speranţa în suspin
Dând mereu iluziei crezare,
Şi-am umplut paharul deja plin
Ascunzându-mă-ntr-o întâmplare.

Prin menirea sfântă-a unui vis,
Când simţeam că ceru-i mai aproape,
Rana vieţii mi s-a redeschis
Într-un ceas limpezitor de ape.

Totul pare iar întâmplător,
Dar mai toate încă se repetă,
Azi, privind în urmă, ştiu că mor
Să-mi devin iluzie concretă.

Am învăţat… nu pot…

Am învăţat să privesc odihna,
Am învăţat să visez zborul,
Am cules aripile frunzelor uscate
Şi...
m-am ales cu palmele bătătorite.

Am pornit ca un zurgălău pe câmpii,
Am pornit ca o umbră pe soarele primăverii,
Am ajuns într-o singurătate aspră
Şi...
m-au nins vânătăi pe obraz.

Am înălţat în soare o coroană,
Am înălţat în ceruri un îndemn,
Am învăpăiat zile triste
Şi...
m-am ales cu florile duşmăniei.

Am slăvit înaltul zorilor,
Am slăvit vibrantul halou al lunii,
Am slăvit cerul senin de vară
Şi...
m-am ales cu ochii orbiţi de întuneric...

Iar dacă, totuşi, am învăţat
să privesc,
să pornesc,
să înalţ,
să slăvesc,
Atunci... de ce?

De ce nu pot să iubesc
privirea,
drumul,
înălţarea
şi slava?