Când te voi fura...

Am să te fur când fi-va întuneric,
Nimeni nu va şti de fapta mea,
Dar, ştii bine, ne va blestema
Cei ce au doar un hotar himeric.

Dacă, totuşi, stau să mă gândesc
E mai bine dis-de-dimineaţă,
Dar, cum frică ştiu că-ţi e de ceaţă,
Toţi vor crede că, de fapt, glumesc.

Poate e mai bine-n miez de zi,
Când e lumea-n mare-ncurcătură,
Şi cam nimeni nu se mai îndură
Din vâltoarea vieţii-a se opri.

Însă în amurg sau pe-nserat
E mai sigur c-ai să mergi cu mine.,
Ştii şi tu că asta se cuvine
Ca să uiţi ce viaţă-ai îndurat.

Dar nu e prea sigur dacă poţi,
Nici cu mine nu ştiu de va ţine.
O să uiţi de toate şi de toţi?
De te fur, o fi mai rău, sau bine?

(re)adaptare

Pseudoscrisoare

Vremea a trecut, e o poveste,
Lumea ştie doar ce mai vrea ea,
Adevărul este şi nu este...
Doar finalul lasă umbră grea.

Încotro priveai, vedeai lumină,
Nu credeai că sunt în faţa ta?
Ce-a urmat ştiam că o să vină,
Oare chiar credeai că n-aş putea?

Raza unei stele n-are umbră,
Nu am vrut s-arăt o altă faţă,
O eclipsă dă lumină sumbră,
Răsăritu-i doar de dimineaţă.

A rămas... şi n-ai ştiut alege
Timpului o cale de-mplinire,
Undeva, eu am ştiut culege
Laurii speranţei de iubire...

Fatala iertare

Astăzi poate chiar îţi este bine,
Ai urzit un scop şi l-ai atins,
Ţi-ai dorit să faci ce vrei din mine,
Bucură-te, dacă vrei, că ai învins.

Umbră, să mai am, nu se mai poate,
Dimineaţa mă târăsc pe brânci...
Doamne... cândva le făceam pe toate,
Nu ştiam că văile-s adânci.

Câte-au fost deodată să se-ntâmple...
Faptelor le caut înţeles,
Iarna m-a atins deja la tâmple...
Unde să mai plec? Am de ales?

Te-ai gândit doar să îţi fie bine,
Ai ştiut să mă loveşti din plin,
Tot ce-am construit e în ruine,
N-am decât spre ceruri să mă-nchin.

Să te ierte Dumnezeu de toate...
Eu mă rog în serile-mi pustii,
Să te-ajute să răzbaţi şi, poate,
Numai fericirea o s-o ştii.

Am greşit şi eu... şi am o vină,
Ştiu că uneori s-a resimţit,
Însă n-am lovit la rădăcină,
Tu însă, prin spate, m-ai lovit.

Crede-mă, nu ştiu ce mă mai doare,
Chiar n-am dreptul să mai spun nimic,
Am crezut că-i ceva nou sub soare,
Azi nici ochii nu mi-i mai ridic.

Aş dori să uiţi că-această viaţă
Mi-e mai scurtă... cred că asta ştii,
Să nu-ţi pese că-ntr-o dimineaţă
Voi pleca spre zările pustii...

Să-ţi doreşti în viaţă pe măsură,
Faptei tale să-i găseşti egal...
Nu cu răzbunare, nu cu ură,
Poţi să îţi atingi un ideal...

Dacă vrei, poţi arăta la lume
Că ai pus un suflet la pământ,
Nu-mi mai pasă chiar de-mi spui pe nume,
Asta sunt acum: o frunză-n vânt.

Dacă însă vrei să-ţi fie bine
Nu trăi minţit şi concesiv,

Caută să fii doar tu, prin tine,
Altora... nu le găsi motiv.

Ai lovit. Şi cred că e mortal,
Însă uită... nu-i aşa fatal...

N-am fantezii

(pseudoreplică)

N-am fantezii, iubito!

Ieri, curăţind boscheţii

Visam formele tale

din anii tinereţii.

Aşa vedeam eu viaţa,

aşa vedeam femeia,

Azi asta îmi e soarta,

nici nu mai simt scânteia...

Ce văd... imagini triste...

Tu îţi vopseşti pomeţii,

Să vezi, când ieşi pe stradă,

hulpavi, doar nătăfleţii...

Când ai să pleci iar, astăzi,

eu rup o cheie-n broască,

Să ştiu că-n astă seara

lipseşte a ta mască.

N-am fantezii, iubito!

Te dai de toţi pereţii!

Că parcă-i multă lume

şi cam lipsesc boscheţii...

Cântec înspre seară

Noapte bună, oameni buni,
Eu vă las, vă las cu bine,
Veţi afla-ntr-o zi de luni
Că eu n-am o zi de mâine.

Noapte bună, dragii mei,
Eu vă las, vă las cu toate,
Nu mai am nici un temei
Să cred c-a trăi se poate.

Noapte bună, noapte bună,
Steaua mea stă să apună!

Noapte bună, dragii mei,
Iau cu mine-ntreaga vină,
Eu mi-asum groapa cu lei,
Voi s-aveţi numai lumină.

Noapte bună, oameni buni,
Ce-a trecut, trecut se cheamă,
Nu mai cred nici în minuni,
Doar de vis îmi este teamă.

Ireversibilul absurd

Când multora le pare prea târziu,
Eu redeschid dosare din trecut,
Că am trecut pe cumpene şi ştiu
Cât de absurd e pasul absolut.

De câte ori am fost interogat,
Alte-ntrebări absurde mi s-au pus,
Şi m-am văzut deodată condamnat,
Spunându-se că-s, în sfârşit, supus...

Ferestrele speranţei le deschid,
Al clipei har îl regăsesc subit,
Sentinţe fără sens m-au pus la zid,
Doar cei tâmpiţi cu piatra au lovit.

Dar a venit şi timpul să vorbesc,
Pe faţă un verdict real să pun,
Pe cei făţarnici să îi prevestesc
Că eu şi din cenuşă mă adun.

Ceea ce-a fost începe a se şti,
Apare ca un tir încrucişat,
Spre creste pot acum, din nou, privi,
Şi pot schimba tot ce s-a întâmplat:

Judecătorii au uitat de legi,
Validă-i legea bunului lor plac,
Dau părţilor mereu pedepse-ntregi
Prin hotărâri ce cinste lor le fac.

Demisii de faţadă s-au tot dat
Ca totul să se creadă înţeles,
Cum însă nimeni nu s-a vrut plecat,
A fost mai clar că-s oameni de succes.

Rupând întregul, simplu şi banal,
Valuri beţive creierul supun,
Şi măturat mă vor de primul val,
Dar eu, la valul lor, mă ştiu imun.

Căci pietrele rămân când valul trece,
Iar ei sunt beţi de-atâta apă rece.

Povestea mea de Paşte

E sărbătoare pentru toţi creştinii
Şi semnul crucii dă mereu lumină,
La mine-n casă au crescut ciulinii
Şi nu m-aştept ca cineva să vină.

O bucurie resimţim cu toţii,
Din mai nimic speranţa chiar renaşte,
La mine-n casă-au năvălit doar hoţii,
N-am nici măcar un ou, un ou de Paşte.

Se simt bogaţi acum chiar şi săracii,
Ce au mai bun aduc şi pun pe masă,
Eu aştepta-voi să-nflorească macii
Deasupra mea, să ştiu că am o casă.

Suficienţă

Eu ăsta sunt. Nu pot să am un nume,
Nu pot să spun că rănile mă dor,
Dar am curaj s-arăt la-ntreaga lume
Că pot, de e nevoie, să şi mor.

Sunt tot ce-am fost. N-am gând de preschimbare,
Nu vreau să fiu pe stradă arătat,
Mereu găsesc un semn de întrebare
Când alţii spun că-i totu-adevărat.

De-mi dau dreptate faptele-ntâmplate,
Mereu se uită că ştiam de mult,
O umbră-a mea se regăseşte-n toate,
De suflet am uitat totuşi s-ascult.

Chiar dacă timpul vindecă pe toate,
Îmi e destul. Mai mult nu se mai poate.

Zicere

Nu lovi, copile,
într-un om bolnav,
Nu-i fura din zile,
Nu te da grozav.

Când priveşti spre stele
cauţi în zadar,
Nopţile lui, grele,
nu-s prin calendar.

Nu-i poţi readuce
clipe ce-au trecut,
Viaţa-i o răscruce,
Palma-ţi l-a durut.

Nu lovi, copile,
într-un om, nicicum,
Nu-i lua din zile,
Nu-l opri din drum.

Zile în calendar

Nu mai am putere
Să privesc lumina,
Viaţa-mi negru cere,
Să-mi pot plăti vina.

Am dat foc la ape
Şi-am privit la soare,
Azi mă simt aproape
De un prag ce doare.

Clipei îi dau nume
Spre răstălmăcire,
Vreau să îşi asume
Plânsu-mi din privire.

Necuprinsul serii
Arde şoapta tristă,
Gândul primăverii
Ştiu că iar există.

Însă pe la mine
Suflă vântul rece,
Încă-o iarnă vine,
Fără să mai plece.

Iarnă, iarnă doar
Am în calendar.

Cântec pentru altfel de nuntă

De n-am să fiu la nunta ta
nici mire, poate nici mesean,
nu plânge, nu te întrista...
am fost şi eu un pământean...

Când am promis să fii mireasă,
spre cerul nopţii n-am privit...
azi simt povara ce m-apasă,
acum, când soarta m-a strivit.

La nunta ta voi sta-ntr-o parte
şi-n miezul nopţii-ţi voi vorbi,
iar dacă viaţa mea-i o carte,
vei ştii mai bine-a o citi.

Când mirele va vrea să-ţi pună
un semn pe degetul tău stâng,
mă voi ascunde după lună
şi-n şoaptă am să-ncep să plâng.

Te vei întoarce către mine,
vei vrea să ştii ce gânduri am,
ai să-nţelegi că nu oricine
îţi poate da ce eu vroiam.

Se va fi vrut o nuntă mare,
spre bucuria tuturor,
însă noi doi, ca o-ntâmplare,
vom fi-mpotriva viselor.

Nimeni, nimic

Mi-e singurătatea absolută,
Nimeni nu mă-ntreabă de nimic,
Noaptea vine prea necunoscută
Când în zori doar ochii mi-i ridic.

Plânsu-n şoaptă-n ziduri se închide,
Nimeni nu m-aude cu nimic,
Doar speranţa uşa-mi mai deschide...
Cui să zic ce mai vroiam să zic?

Câte-odată plec în grabă mare,
Nimeni nu mă-ntreabă de nimic,
Ziua-mi ştiu că trece-n calendare,
Eu, de fapt, cu toate mă complic.

Când rostirea-mi caută spre lume
Nimeni nu m-aude cu nimic,
Doar singurătatea-mi pune nume:
Însă şi cu ea mă contrazic.

Azi plătesc ce ştiu că n-am gândit,
Când, crezând, eu singur m-am minţit.

Drum de răscruce

Viaţa m-a adus să plec de-acasă,
Chiar şi urma trebuie să-mi şterg,
Nimănui de mine nu-i mai pasă,
Pun un pas, dar nu ştiu unde merg.

Nu ştiu cât pot merge de departe,
Nu ştiu unde trebuie s-ajung,
Şi dacă-o să am vreodată parte
Să ştiu drumul cât va fi de lung.

Oropsindu-mi viaţa la tăcere
Caut lumi în care să m-ascund,
Învăţând să uit de-a mea durere
Trec hotarul somnului profund.

Clipa nesfârşită-mi e aproape,
Înţelesul ei îl desluşesc,
Şi, cum nu mai vreau să mai îmi scape,
Vreau să nu se ştie ce trăiesc.

Plec de-acasă şi m-ascund în lume,
Pun sigiliu peste amintiri,
Voi lăsa de strajă al meu nume
Ca pe-un semn al marii ne’mpliniri.

Poate, doar când viaţa-i o răscruce,
Cineva aminte-şi va aduce.

Conjugînd firesc

Strivite-s azi, între idei, cuvinte
Rostite-n clipe ce uitau de rost,
Dar cum nimic nu e ca mai-nainte,
“A fi” e conjugat doar ca “a fost”...

Nici ruga înspre cer nu poate face
Să se-mplinească pasul rătăcit,
Când tot ce-aud, ştii bine, nu îţi place,
Mă-ntreb mereu de ce am adormit?

Acum, când ninge şi e albă zarea,
Mereu conjug în suflet pe „a fost”,
Între noi doi se-aşterne depărtarea,
Iar eu pleca-voi dintr-al vieţii rost.

Reconjugând din mers, când timpul trece,
Dăm sensul întâmplării spre firesc,
Afară-i vânt şi-l simt că-i tot mai rece
Dar pasul nu mai pot să îl opresc.

Nu-mi lua

(replică infidelă)

Nu-mi lua dimineţi liniştite,
Oglinda pe care-o privesc,
O şoaptă mă duce-n ispite,
Ispita e fapt omenesc...

Nu-mi lua un destin din privire,
Nu-mi da tot ce este mai greu,
Sătul sunt de-atâta uimire
Şi viaţa în care-s doar eu.

Nu-mi lua primul zâmbet al zilei,
O clipă să nu fiu învins,
Nu vreau o cutie a milei
Cât încă pot fi rug aprins.

Mai bine dă-mi raza de soare
Să pot reclădi din nimic,
Să pot să refac din uitare,
Destine de grâu dând în spic...

Război…

Război am dus cu sufletul, cu viaţa,
m-am închinat spre luna-n răsărit,
mereu am ocolit ca dimineaţa
să-mi spună iar că drumul e greşit.

De m-au lovit stihiile păgâne,
am reuşit cândva să le ţin piept,
dar astăzi simt că-n urmă voi rămâne
şi n-am la ce speranţă să m-aştept.

Am dus război cu sufletul şi viaţa,
prin spate doar, mereu, am fost lovit,
aştept acum să vină dimineaţa,
să pot să plec din viaţă odihnit.

Cântec pentru drum final

Dezamăgirea mea este profundă,
Mă simt umil şi fără să am rost,
Un derizoriu fapt o să m-ascundă
De toate câte sunt, în ce a fost.

Mă rog spre cer să-mi dea măcar putere
Să iau cu mine tot ce e greşit,
Nu las în urma mea nici o avere,
dar ştiu că eu, prin toate, v-am iubit.

Dar cum de multe ori m-am tot minţit
Plec azi pe drumul fără de sfârşit...

Rugă spre neant

Singurătatea iar îmi dă de furcă,
Mă simt un gol imens în univers,
Şi vorba-n gură parcă mi se-ncurcă,
Şi ceasurile merg mereu invers...

Corăbii mari din ceruri se coboară
Şi aripile lumilor iau foc,
Presimt că moartea mea când o să doară,
Se vor opri şi apele în loc...

Prind umbre ce tot trec pe lângă mine,
Se duc mereu şi văd că nu revin,
Numai trecutul îmi mai aparţine,
Iar eu spre umbra lui mă tot închin...

E noapte albă peste lumea-ntreagă,
Zăpezile mă-ngroapă-acum de tot,
Dă-mi, Doamne, linişte şi mă dezleagă
De jurământul vieţii... nu mai pot...

Speranţă în amurg

Mănânc şi plâng... Un colţ amar de pâine,
Tu vrei să ştii că de-abia de îl am...
Aştept mereu, mereu, o zi de mâine
Şi uit de toate câte mai speram.

Nevoie n-am decât de o speranţă,
Tu vrei să ştii că nu o s-o mai am,
Aştept mereu şi pun într-o balanţă
Pe cel ce sunt, pe cel care eram.

Mănânc acum un ultim colţ de pâine,
Mănânc şi-n suflet lacrimile curg,
Îmi pun speranţa într-o zi de mâine,
Chiar dacă-n viaţă eu sunt în amurg.

M-am învăţat să nu-mi doresc prea multe,
M-am învăţat să nu privesc în zări,
Dar cum mai nimeni n-o să mă asculte,
Mă cheamă iar un dor de depărtări...

Eu, ca un adevăr

Mă vor arde la-nceput de seri
Lacrimi ce n-au spus ce-aveau de spus,
Tu să reclădeşti doar primăveri,
Amintindu-ţi doar că eu sunt “sus”...

Nu mă plâng şi nu mai zic nimic,
Aripile nopţii mă cuprind,
Viaţa mea e-un joc - un loz în plic
Şi prefer să mă şi simt murind...

Nu mai am putere să-nţeleg
Nopţile ce mi s-au dat în dar,
Am plătit cam totul pe întreg,
Astăzi simt că totu-i în zadar...

Toate sunt un semn paradoxal,
Din iubire vreau să fiu ucis,
Nu aştept decat un gong final...
El să spună ce aveam de zis...

Mi s-a spus că nu am nici un drept,
Mi s-a spus că sunt un inutil,
Îmi doresc doar un cuţit în piept,
Vreau să nu mai ştiu c-am fost copil.

Am greşit în viaţă uneori,
Poate chiar m-am şi trezit târziu,
Voi plăti prea marile-mi erori
Când veţi pune semnul c-am fost viu.

Vor rămâne multe fără sens
Chiar şi rândul ce îl scriu acum,
Totul e o urmă de condens,
Paşii mei sunt arşi de-atâta drum.

Dacă o să am un loc în cer
Voi veghea să nu mai fie rău,
Ştiu prea bine că mai pot să sper
Ştiu că eu trăiesc în gândul tău...

Apus de noapte

"singur, singur, singur..."

Caut către lume,
Mă trezesc în prag,
Nu mai am nici nume,
Răul îl atrag.

Vin cam de departe,
Voie n-am să fiu,
Aş pleca spre moarte,
Dar n-am nici sicriu.

"singur, singur, singur..."

Lacrimi nu-mi dau pace,
Ochii mi-i cobor,
Sufletul meu zace,
Nu mai pot să zbor.

Încă mai văd focuri,
Alţii stele văd,
Eu n-am timp de jocuri,
Viaţa-i un prăpăd

"singur, singur, singur..."

Mă ascund în noapte,
Somn nu am deloc,
Şi răcnesc şi-n şoapte,
Şi dau clipei foc.

Tot cobor pe scară,
Cât încă mai pot,
Daţi-mă afară,
Daţi-mă de tot...