Gândului i-am dat contur mereu
Învăţând să cred că nu se poate
Să pot pune semnul ce-l vreau eu
Când din piatră am vrut apa scoate.
Mi-am robit speranţa în suspin
Dând mereu iluziei crezare,
Şi-am umplut paharul deja plin
Ascunzându-mă-ntr-o întâmplare.
Prin menirea sfântă-a unui vis,
Când simţeam că ceru-i mai aproape,
Rana vieţii mi s-a redeschis
Într-un ceas limpezitor de ape.
Totul pare iar întâmplător,
Dar mai toate încă se repetă,
Azi, privind în urmă, ştiu că mor
Să-mi devin iluzie concretă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu