Încă mă-ntreb de ce nu folosesc
unda de foc, ce pot oricând stârni,
să am orice şi tot ce îmi doresc
eu cel ce pot chiar muntele urni?
Încă mă-ntreb de ce nu mă grăbesc
să pun în umbră tot ce am în drum,
şi pe deasupra lor să tot păşesc
eu care pot preface piatra-n scrum?
Încă mă-ntreb de ce nu îndrăznesc
să pun accentul doar pe ce voi fi,
şi-n cumpănă nu stau când dăruiesc,
deşi cu gândul pot orice strivi?
Încă mă-ntreb, deşi am un răspuns...
Iubesc, şi asta mie mi-e de-ajuns.
La început de toamnă ard cu totul:
Şi eu, şi cerul, şi pădurea toată,
Şi se înalţă-n ceruri şi norocul
Ce mi-a surâs cândva... şi doar odată.
Cuvântul spală visul într-un urlet,
Întunecând speranţa ce se duce,
Ce mai rămâne? Pasul meu de umblet
Şi un îndemn nerăstignit pe cruce:
E încă toamnă, cât o fi să fie,
Trăiţi-o ca pe-o mare bucurie!
Nu urc pe dealuri, nu cobor în vale,
Sunt anonimul cel mai cunoscut,
Şi plâng şi eu în lacrimile tale,
Privind mereu, în taină, spre trecut.
Nu mă înclin când vântul vieţii bate,
Chiar dacă-n suflet frigul îl resimt,
Şi dau bineţe clipelor uitate
Când deznădejdea lumii o presimt.
Rămân de strajă nopţii-ntunecate,
Descoperind şi-n vis un hohot trist,
Doar adevărul ţipă şi se zbate
Când lumea uită că şi eu exist.
Iar drumul orişiunde mă va duce
Nu-l pot străbate de priviri ascuns,
Nu am odihnă, n-am nici o răscruce,
Sunt eu: şi întrebare, şi răspuns.
Mâinile tale trăiesc,
în fiecare mângâiere...
Se simte alinarea,
Se simte speranţa,
Se simte sufletul.
Mâinile tale
au lacrimi şi gânduri,
au zâmbet şi raze de soare,
au dorul speranţei.
Mâinile tale poartă visul,
Mâinile tale poartă viitorul,
Fără semne de întrebare
Şi fără puncte de suspensie...
Mâinile tale...
Eu te iubesc, în felul meu, tăcut,
Privind lumina zorilor de zi
Ce vor la viaţă iar a mă trezi
Spre a uita că ieri e doar trecut.
Zăresc o umbră-a cerului senin
Şi-n gând îmi eşti un vis mereu,
Eu, omul fără Dumnezeu,
În faţa ta azi vin să mă închin.
Vor trece zile şi-am să simt că iar
Pe drumul vieţii sunt alergător,
Să te sărut mi-e astăzi iarăşi dor
Şi încă-o filă rup din calendar.
Mai e puţin şi vom privi în doi
Un orizont ce ieri părea închis,
Şi, poate, ca un ultim compromis
Vor înţelege toţi că suntem “noi”...
Şi, învăţând că totul e real,
Vei da de ştire fapt împlinitor,
Mă vei renaşte tu, să nu mai mor,
Că între noi e doar un semn: egal.
Te voi iubi, în felul meu, tăcut,
Privind mereu un cer înseninat...
Acum ştiind ce-n viaţă ne-a legat
Vom retrăi chiar şi acel trecut...
N-am nici o noapte-n plus în magazie,
În minus am ieşit la inventar,
Sau... poate-i rătăcită şi târzie,
De-o regăsesc ţi-o dau că-i în zadar.
N-am nici o oră-n plus de data asta,
Paradoxal, am un orar precis,
Pe capul meu iar a căzut năpasta
Şi plec spre viaţa mea mai indecis...
Nici lipsa n-o mai simt şi mă amuză
Că-s surdo-mut şi nu îţi pot vorbi,
Doar adevăru-i cea mai bună scuză
Când focul e doar scumul dintr-o zi.
N-am să te iert, să nu îţi ceri iertare,
Nu-s acrobat de circ, sunt om real
Şi azi, când viaţa mea e-n sărbătoare
Priveşte marea... eu plutesc pe val...
Totuşi eu ştiu că o să vină
O clipă-n care n-ai să-mi pleci,
Când vom fi noi ca o lumină
Pe vadul marilor poteci.
Acolo muntele se-aruncă
În ape pline de avânt...
Voi da spre ceruri o poruncă
Să fim noi doi... un cuplu sfânt.
S-avem însemn de creste-nalte
Şi gând spre tot ce va veni,
Când or să vină să ne-asalte
Speranţe ce ne vor "a fi"...
Şi va veni mereu o noapte
Şi-am să te ţin până în zori
Să te mângâi, să-ţi spun în şoapte
Că cerul este plin de nori.
Să te privesc ca pe-o mireasă
A sufletului meu stingher,
Să simţi că de nimic nu-ţi pasă
Când dimineţilor te cer.
Să mă hrănesc cu-a ta privire
Să mă îmbeţi cu un cuvânt,
Să-ţi jur, pe viaţa mea, iubire
Eu, cel mai trist de pe Pământ.
