luni, 29 octombrie 2007

Rugăciunea unui saltimbanc

Eu nu-s decât un mare saltimbanc,
Când lacrima în zâmbet o prefac,
Rostogolindu-mă ca un nebun,
Când cărţile pe faţă vi le pun.

M-aţi cunoscut ca mască de paradă
Şi rânduiri de gânduri incomplete,
Înnobilând o vorbă de pe stradă
În umbre de uitate siluete...
Puneam accent pe searbede consoane,
Recucerind un drept, fără tăgadă,
Iar dacă din săpun făceam baloane,
Ştiam că eu voi fi un semn pe stradă.

Eu sunt ce v-aţi dorit: un saltimbanc
Ce plânsu-n zâmbet ştiu să îl prefac,
Rostogolindu-mă ca un nebun,
Când cărţile pe faţă vi le pun.

Şi când ştiam că ceva am a spune,
Stindardul luptei l-aduceam în faţă,
Dar nu credeam că aş putea supune
Bolidul alb ce-mi va ieşi în faţă.
Iar voi să încheiaţi cândva povestea,
Când veţi simţi că va apune luna,
Şi să uitaţi că rândurile-acestea
Sunt ultimele, pentru totdeauna.

Am fost şi eu un mare saltimbanc,
Ce azi va da şi ultimul atac,
Rostogolindu-se ca un nebun
Să fie ţeavă şi afet de tun.

Niciun comentariu: