Când te voi fura...

Am să te fur când fi-va întuneric,
Nimeni nu va şti de fapta mea,
Dar, ştii bine, ne va blestema
Cei ce au doar un hotar himeric.

Dacă, totuşi, stau să mă gândesc
E mai bine dis-de-dimineaţă,
Dar, cum frică ştiu că-ţi e de ceaţă,
Toţi vor crede că, de fapt, glumesc.

Poate e mai bine-n miez de zi,
Când e lumea-n mare-ncurcătură,
Şi cam nimeni nu se mai îndură
Din vâltoarea vieţii-a se opri.

Însă în amurg sau pe-nserat
E mai sigur c-ai să mergi cu mine.,
Ştii şi tu că asta se cuvine
Ca să uiţi ce viaţă-ai îndurat.

Dar nu e prea sigur dacă poţi,
Nici cu mine nu ştiu de va ţine.
O să uiţi de toate şi de toţi?
De te fur, o fi mai rău, sau bine?

(re)adaptare

Pseudoscrisoare

Vremea a trecut, e o poveste,
Lumea ştie doar ce mai vrea ea,
Adevărul este şi nu este...
Doar finalul lasă umbră grea.

Încotro priveai, vedeai lumină,
Nu credeai că sunt în faţa ta?
Ce-a urmat ştiam că o să vină,
Oare chiar credeai că n-aş putea?

Raza unei stele n-are umbră,
Nu am vrut s-arăt o altă faţă,
O eclipsă dă lumină sumbră,
Răsăritu-i doar de dimineaţă.

A rămas... şi n-ai ştiut alege
Timpului o cale de-mplinire,
Undeva, eu am ştiut culege
Laurii speranţei de iubire...

Fatala iertare

Astăzi poate chiar îţi este bine,
Ai urzit un scop şi l-ai atins,
Ţi-ai dorit să faci ce vrei din mine,
Bucură-te, dacă vrei, că ai învins.

Umbră, să mai am, nu se mai poate,
Dimineaţa mă târăsc pe brânci...
Doamne... cândva le făceam pe toate,
Nu ştiam că văile-s adânci.

Câte-au fost deodată să se-ntâmple...
Faptelor le caut înţeles,
Iarna m-a atins deja la tâmple...
Unde să mai plec? Am de ales?

Te-ai gândit doar să îţi fie bine,
Ai ştiut să mă loveşti din plin,
Tot ce-am construit e în ruine,
N-am decât spre ceruri să mă-nchin.

Să te ierte Dumnezeu de toate...
Eu mă rog în serile-mi pustii,
Să te-ajute să răzbaţi şi, poate,
Numai fericirea o s-o ştii.

Am greşit şi eu... şi am o vină,
Ştiu că uneori s-a resimţit,
Însă n-am lovit la rădăcină,
Tu însă, prin spate, m-ai lovit.

Crede-mă, nu ştiu ce mă mai doare,
Chiar n-am dreptul să mai spun nimic,
Am crezut că-i ceva nou sub soare,
Azi nici ochii nu mi-i mai ridic.

Aş dori să uiţi că-această viaţă
Mi-e mai scurtă... cred că asta ştii,
Să nu-ţi pese că-ntr-o dimineaţă
Voi pleca spre zările pustii...

Să-ţi doreşti în viaţă pe măsură,
Faptei tale să-i găseşti egal...
Nu cu răzbunare, nu cu ură,
Poţi să îţi atingi un ideal...

Dacă vrei, poţi arăta la lume
Că ai pus un suflet la pământ,
Nu-mi mai pasă chiar de-mi spui pe nume,
Asta sunt acum: o frunză-n vânt.

Dacă însă vrei să-ţi fie bine
Nu trăi minţit şi concesiv,

Caută să fii doar tu, prin tine,
Altora... nu le găsi motiv.

Ai lovit. Şi cred că e mortal,
Însă uită... nu-i aşa fatal...

N-am fantezii

(pseudoreplică)

N-am fantezii, iubito!

Ieri, curăţind boscheţii

Visam formele tale

din anii tinereţii.

Aşa vedeam eu viaţa,

aşa vedeam femeia,

Azi asta îmi e soarta,

nici nu mai simt scânteia...

Ce văd... imagini triste...

Tu îţi vopseşti pomeţii,

Să vezi, când ieşi pe stradă,

hulpavi, doar nătăfleţii...

Când ai să pleci iar, astăzi,

eu rup o cheie-n broască,

Să ştiu că-n astă seara

lipseşte a ta mască.

N-am fantezii, iubito!

Te dai de toţi pereţii!

Că parcă-i multă lume

şi cam lipsesc boscheţii...

Cântec înspre seară

Noapte bună, oameni buni,
Eu vă las, vă las cu bine,
Veţi afla-ntr-o zi de luni
Că eu n-am o zi de mâine.

Noapte bună, dragii mei,
Eu vă las, vă las cu toate,
Nu mai am nici un temei
Să cred c-a trăi se poate.

Noapte bună, noapte bună,
Steaua mea stă să apună!

Noapte bună, dragii mei,
Iau cu mine-ntreaga vină,
Eu mi-asum groapa cu lei,
Voi s-aveţi numai lumină.

Noapte bună, oameni buni,
Ce-a trecut, trecut se cheamă,
Nu mai cred nici în minuni,
Doar de vis îmi este teamă.

Ireversibilul absurd

Când multora le pare prea târziu,
Eu redeschid dosare din trecut,
Că am trecut pe cumpene şi ştiu
Cât de absurd e pasul absolut.

De câte ori am fost interogat,
Alte-ntrebări absurde mi s-au pus,
Şi m-am văzut deodată condamnat,
Spunându-se că-s, în sfârşit, supus...

Ferestrele speranţei le deschid,
Al clipei har îl regăsesc subit,
Sentinţe fără sens m-au pus la zid,
Doar cei tâmpiţi cu piatra au lovit.

Dar a venit şi timpul să vorbesc,
Pe faţă un verdict real să pun,
Pe cei făţarnici să îi prevestesc
Că eu şi din cenuşă mă adun.

Ceea ce-a fost începe a se şti,
Apare ca un tir încrucişat,
Spre creste pot acum, din nou, privi,
Şi pot schimba tot ce s-a întâmplat:

Judecătorii au uitat de legi,
Validă-i legea bunului lor plac,
Dau părţilor mereu pedepse-ntregi
Prin hotărâri ce cinste lor le fac.

Demisii de faţadă s-au tot dat
Ca totul să se creadă înţeles,
Cum însă nimeni nu s-a vrut plecat,
A fost mai clar că-s oameni de succes.

Rupând întregul, simplu şi banal,
Valuri beţive creierul supun,
Şi măturat mă vor de primul val,
Dar eu, la valul lor, mă ştiu imun.

Căci pietrele rămân când valul trece,
Iar ei sunt beţi de-atâta apă rece.

Povestea mea de Paşte

E sărbătoare pentru toţi creştinii
Şi semnul crucii dă mereu lumină,
La mine-n casă au crescut ciulinii
Şi nu m-aştept ca cineva să vină.

O bucurie resimţim cu toţii,
Din mai nimic speranţa chiar renaşte,
La mine-n casă-au năvălit doar hoţii,
N-am nici măcar un ou, un ou de Paşte.

Se simt bogaţi acum chiar şi săracii,
Ce au mai bun aduc şi pun pe masă,
Eu aştepta-voi să-nflorească macii
Deasupra mea, să ştiu că am o casă.